Vizualizaţi varianta PDF a acestui material aici.

Arhitect fiind, îmi este foarte greu să dau sfaturi colegilor de breaslă, dar privind felul în care evoluează peisajul construit în România, nu putem să nu ne întrebăm “ce se întâmplă cu arhitecţii din ţara asta” ?

Uneori adoptăm o atitudine fatalistă şi stăm deoparte pentru că “şi aşa nu se poate face nimic”. Alteori ne abordăm lucrările de parcă ar fi cea din urmă, şi le încărcăm cu tot ce am vazut prin reviste sau prin excursiile în străinătate. Şi culmea este că ne orientăm (şi noi !) spre arhitectura ţărilor cu climă meridională.

Rolul educaţional şi documentar al revistelor noastre de specialitate? Din păcate majoritatea revistelor de specialitate au privirea întoarsă către zonele bine însorite ale pământului, către o arhitectură a soarelui, fără prea multe constrângeri de ordin climatic. Astfel gustul arhitectului român este orientat către o arhitectură improprie ţării noastre, şi tentaţia de a prelua elemente sau chiar concepte este foarte mare, mai cu seama în rândul celor tineri.

Parcă pentru a contrabalansa aceste tendinţe, cartea “Despre o estetică a reconstrucţiei” scrisă de G. M. Cantacuzino în anul 1947, a fost reeditată prin grija d-lui Augustin Ioan în 2001 tocmai pentru că dezbate probleme care au ramas dureroase în ciuda jumătăţii de secol care a trecut. Sfaturile domiei sale au greutatea personalităţii uriaşe a arhitectului G. M. Cantacuzino şi sunt mai presus de sentimente vremelnice. Iată cuvintele sale:

“...arhitectul de azi nu mai trebuie să-şi piardă minţile în căutarea unor stiluri de vanităţi personale care se poartă ca o cravată. A venit momentul ca arhitecţii să aibă şi ei inşişi stil în atitudinea lor civică şi morală.”

“E de văzut dacă arhitecţii vor şti să participe la ordinea nouă … izvorâtă din dorinţa de a lua omul ca măsură a tuturor lucrurilor şi, în acelaşi timp, ca punct de plecare al tuturor speculaţiilor spaţiale … Pentru a intra şi noi în acea armonie, vor trebui unele renunţări, va fi nevoie poate să se încetinească goana după originalitate, pitoresc şi noutate. E bine ca un arhitect să aibă curajul să fie banal. Banalitatea născută din renunţarea unor manii ornamentale şi ţâfneli temperamentale se poate ridica la rangul de virtute.”

“Uluiţi de noutăţile tehnice, arhitecţii nou-ieşiţi în şcoli exclud pur şi simplu din preocuparea lor pe om şi plăcerea omului de a trăi ... totul devine cantitativ şi dimensional, în loc de a fi calitativ şi proporţional.”

Un alt aspect care merită atenţia şi la care fiecare dintre noi ar trebui să mediteze este falia dintre arhitecţii cu orientare modernistă şi cei cu orientare tradiţionalistă.

Şi în această direcţie G. M. Cantacuzino (în aceeaşi carte republicată “Despre o estetică a reconstrucţiei”) ne îndeamnă la echilibru şi înţelepciune:

“...există mai multe tendinţe opuse, mai multe grupuri de arhitecţi cu concepţii opuse, foarte hotărâţi a nu se înţelege. Sunt tradiţionaliştii, moderniştii şi ceilalţi. În categoria din urmă se situează acei arhitecţi care cred că e necesar de găsit un echilibru între bazele disciplinelor clasice, fără a nesocoti întru nimic nici una din temele moderne şi fără a întoarce spatele tradiţiei. Cacofonia de azi va trebui sa înceteze, totuşi. Când ?”

Noi, arhitecţii, avem de învăţat lecţia modestiei. Noi trebuie să fim primii care să dăm exemplul respectului faţă de reguli, faţă de semeni, faţă de natură. Prin exemplul nostru avem posibilitatea să ajutăm populaţia din mediul rural să îşi regăsească valorile locale (atât culturale cât şi materiale).

Şi noi, arhitecţii, greşim foarte mult negând ideea arhitecturii “de mase”, şi punându-ne toate forţele în slujba arhitecturii “de obiect”, a starhitecturii.

Arhitectura “de mase” , dacă este unitară, armonioasă şi de bună calitate, poate forma un fundal grozav pentru câteva obiecte de arhitectură ce se încadrează în parametrii unei arhitecturi perfect contemporane.