Vizualizaţi varianta PDF a acestui material aici.

“Cu numai un veac în urmă, în întreaga ţară arta ţărănească era înca vie; ea se retrage însă treptat, lăsând pete albe pe harta vieţii tradiţionale. Procesul de dispariţie evident încă din a doua jumătate a secolului trecut, a dus în unele ţări europene la dispariţia aproape totală a artei ţărănesti. La noi fenomenul este vizibil mai repede în jurul marilor oraşe, de-a lungul drumurilor principale. Arta ţăranească se ascunde în văile munţilor...” iată ce scria Paul Henri Stahl în anul 1968 - text republicat în 2003 în cartea “Meşterii ţărani români”, Paul Henri Stahl, Marin Constantin.

Paul Henri Stahl, etnosociolog (elev al lui Dimitrie Gusti), cercetător, profesor şi publicist, s-a preocupat îndeaproape de “Meşterii ţărani români şi creaţile lor de artă”.

Marin Constantin, antropolog, cercetător şi publicist, a făcut în anii 2002-2003, în cadrul unui proiect de cercetare, o anchetă de teren în 5 zone etnografice printre care şi Maramureşul, cu scopul de a studia activitatea meşterilor populari.

De atunci procesul de dispariţie a artei ţărăneşti a evoluat continuu, şi nu putem decât să ne gândim că supravieţuirea meşterilor locali şi perpetuarea meşteşugurilor ţărăneşti ne este vitală, dacă dorim să ne păstrăm identitatea şi să ne bucurăm de ea în viaţa de zi cu zi, nu doar în muzee, expoziţii şi târguri. Meşteşugurile populare se practicau în cadrul casnic şi nu erau singura modalitate de asigurare a existenţei. Munca specializată era practicată alternativ cu muncile gospodăriei (cele mai adesea în agricultură şi creşterea animalelor) şi abia în felul acesta meşteşugarul îşi asigura un nivel de trai constant.

Ziua de azi are atribute dăunătoare pentru munca meşteşugarilor: graba şi lipsa de răbdare a cumpărătorilor, veşnica comparaţie cu materialele şi maşinăriile moderne care uşurează munca dar dau rezultate înşelătoare - în domeniul kitsch-ului, dorinţa tinerilor de a pleca la muncă în străinătate pentru că acolo pot avea “câştiguri serioase”.

Neavând o clientelă constantă, puterea de cumpărare fiind mică, şi simţindu-se constrânşi de o legislaţie rigidă (care îi îndepărtează de obiceiurile bătrâneşti dar nu îi integrează într-un sistem ce să substituie vechile conexiuni), meşteşugarii populari din ziua de azi sunt tot mai puţini.

Este evident că, fără o susţinere concretă din partea unor entităti exterioare satelor (autoritatea statului, autorităţi locale, instituţii de învăţământ), meşteşugurile locale vor fi înăbuşite de năvala materialelor noi, nerăbdarea constructorilor moderni, şi sloganurile producătorilor ce proslăvesc eficienţa. Iată sugestiile lui Kazmer Kovacs, în cartea sa “Timpul monumentului istoric”:

“...menţinerea în viaţă a măiestriilor tradiţionale nu este numai una din componentele posibile, ci şi una crucială, nu doar a conservării monumentelor, ci şi a culturii contemporane în ansamblul ei ... Dacă încercăm să restituim aceste măiestrii, bunăoară prin intermediul educaţiei elementare, oamenilor (nespecialişti) interesaţi de ele, atunci poate izbutim să canalizăm într-o direcţie fructuoasă creativitatea naturala, simţul instinctiv pentru frumos, nevoia nepretenţioasă de expresie... Dacă dorim să supravieţuiască tradiţiile populare, nu doar prin programe de conservare şi restaurare, ci şi în fiinţa lor naturală, o putem face numai prin strategii educaţionale de lungă durată.”

“Minisatul Sfântul Andrei” este un atelier de creaţie în cadrul liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, condus de profesorul Ioan Sorin Apan - membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România, unul dintre cei mai mari cunoscători ai culturii şi artei populare româneşti. Atelierul îşi propune să contribuie la întregirea imaginii unui sat românesc tradiţional, refacerea unor scenarii folclorice, restituirea unor obiceiuri şi tradiţii româneşti străvechi şi, ulterior, elaborarea unor lucrări ştiinţifice.

Kazmer Kovacs - arhitect, profesor la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din Bucureşti, publicist, traducător, dar şi practician cu rezultate spectaculoase în restaurarea construcţiilor tradiţionale vernaculare.

Citind cărţile pomenite mai sus, se poate concluziona cu 2 idei care să concure la perpetuarea meşteşugurilor tradiţionale pentru supravieţuirea identităţii noastre locale:

• programe educaţionale care să stimuleze tinerii către meşteşuguri - ca meserie şi mod de viaţă
• susţinerea (în primul rând logistică, eventual şi financiară) a meşterilor locali, pentru ca aceştia să poată crea, lucra şi “preda” meşteşugul lor către urmaşi.

Cu siguranţă că aceste idei pot fi puse în aplicare de autoritatea statului, dar este la fel de sigur că fiecare din noi putem contruibui, fie chiar şi prin “gura opiniei publice”, la a susţine aceste demersuri.

Este înspăimântător felul în care legislaţia actuală întoarce spatele “vieţii la ţară” şi se orientează doar către a sprijini marii producători, consumismul feroce, controlul absolut. În cadrul unei dezbateri numite “Satul ca peisaj cultural” - publicat în Revista URBANISMUL nr. 2/2009 , domnul Vintilă Mihăilescu trage un semnal de alarmă expunând absurdul acestei legislaţii care aruncă ţăranul român în ilegalitate:

“După 1 ianuarie 2007, ca să dau un termen istoric arbitrar, evident, nu numai că această societate ţăranească destul de tradiţională, acest mod de viaţă şi de producţie se erodează, dar devine ilegal la propriu. Aduceţi-vă aminte că din a doua zi a anului s-a început cu criza brânzei, criza transhumanţei, criza porcului, criza vacii, criza strugurilor, tot felul de crize care nu spuneau decât un singur lucru, că economia domestică pe care se baza acest mod de viaţă era pe cale să devină ilegală. Această ilegalitate poate fi amânată un semestru, o lună, un an, doi, cinci, dar nu mai mult. Deci societatea ţăranească a intrat in ilegalitate, ceea ce înseamnă că în mod obligatoriu trebuie să îşi schimbe mijloacele de producţie, tipul de economie, în ultimă instanţă modul de viaţă. Deci, ce mai înseamnă în acest context păstrarea identităţii satului? Adică păstrarea identităţii satului cu o trimitere la ţărani, pentru că în mintea noastră la ţară trăiesc ţărani. Dar acolo nu mai trăiesc ţărani, deci nu mai este o societate ţăranească. Şi atunci ce anume e de păstrat, cum e de păstrat ? Pentru că partea de distrugere este foarte clară. Această concurenţă este de fapt concurenţa între săteni - care are casa cea mai făloasă? - deci este legitimă, nu foarte diferită de ce însemna pe vremuri bunul gospodar. Doar că bunul gospodar avea normele comunitare care îl obligau să construiască într-un anume fel pentru că altfel ieşea din rang şi asta era prost vazut. Acum e democraţie, economie de piaţă, deci concurenţa nu mai are limite şi din acest punct de vedere distrugerile sunt nelimitate. La aceasta se mai adaugă şi distrugerile din partea autorităţilor, cazul care îmi vine în minte este Maramureşul, unde fiecare biserică este dublată de o biserică de 10 ori mai mare.”

Vintilă Mihăilescu, profesor, psihosociolog, antropolog, publicist, azi director al Muzeului Ţăranului Român