Vizualizaţi varianta PDF a acestui material aici.

Tradiţia este ceea ce străbunii noştri ne-au lăsat moştenire, este materializarea trudei şi a înţelepciunii lor. Este o avere pentru care ar trebui să ne luptăm cel puţin cu aceeaşi ferocitate pe care o avem atunci când ne luptăm pentru o moştenire bănească. Mai mult decât banii, faptul că avem o istorie, o tradiţie, faptul că ştim cine suntem şi că avem locul nostru, ne defineşte ca entitate în cadrul poporului român, şi chiar mai departe, în întreaga umanitate.

“Într-o cultură, fiecare ins reprezintă o universalitate nediferenţiată. Fiecare individ îşi este gospodarul şi meseriaşul, poetul şi cântareţul, ţăranul şi arhitectul. Insul creator, cu posibilităţile sale, dă măsura planurilor la a căror realizare se procedează. Individul nici nu prea concepe planuri pe care să nu le poată realiza de unul singur. De aceea creaţia insului are în cadrul culturii minore înfăţişarea unei fireşti improvizaţii, cu precizarea că această improvizaţie, fiind de nenumărate ori încercată de acelaşi sau de alţii, nu însemnează o schiţare nedesăvârşită şi o realizare, foarte eonomică ce-i drept ca tehnică, dar de o remarcabilă virtuozitate”. Lucian Blaga - “Trilogia culturii”, p.79

Arhitectura tradiţională poate fi văzută şi în formele care reîncep, nu numai în cele care durează ... Tradiţia este o adâncă nelinişte. Şi ce este neliniştea dacă nu făclia spiritului, dacă nu puterea care pune în mişcare conştiinţa. Tradiţia este corectivul care tinde să menţină spiritul în armonie. Tradiţia este conştiinţă. G. M. Cantacuzino - “Izvoare şi popasuri”, Ed. Eminescu, Bucureşti 1977, p.218

Tendinţele actuale converg către a ascunde rădăcinile pe care le avem, de parcă ne-ar fi ruşine. Cel puţin din felul în care oamenii îşi construiesc casele în ziua de azi, asta rezultă. Se caută modele din străinătate, şi toată lumea se mândreşte dacă ştie cum “se face în vest”. Aşa cum tinerii vor să işi dovedească personalitatea adoptând o atitudine rebelă faţă de părinţi, afişând ne-ascultarea, aşa şi noi, popor tânăr şi proaspăt scăpat de chingile comunismului, ne revoltăm împotriva bătrânilor noştri, negând toată înţelepciunea lor.

“Vremurile din urmă, cu evenimentele politice care s-au abătut asupra noastră, n-au rămas fără urmări. Asistăm la o rapidă schimbare a lucrurilor pe care le ştiam în satele noastre; încotro mergem? Ce mai rămâne din tradiţii? Nu ne pierdem identitatea, cea legată de istoria şi de nevoile noastre? ... Amestecul dintre tradiţie şi modernitate se vede peste tot. Şi aici, ca şi în alte aspecte, te poţi întreba ce este de făcut: intervenim sau lăsăm lucrurile să se dezvolte în voie, spontan? Poate că orice intervenţie venită din afară devine utopică în momentul în care meşterii ţărani trebuie să vândă ca să trăiască şi atunci fac ce se vinde, banul intervine. Dacă ei lucrează încă predominant pentru lumea satelor, tot mai mult cei ce cumpără vin de la oraşe, vin şi din străinatate.” Paul Henri Stahl, Marin Constantin - “Meşterii ţărani români”, Ed. Tritonic, Bucureşti 2004, p.9

“Aşa au intrat în pământ, de unde ieşiseră, meşteşugul maramureşan de a colora vegetal cu zeama de buruieni de flori, aşa au pierit meşteşugul de a face trâmbiţe buciume) din lemn de brad şi coajă de mesteacăn, aşa au pierit multe din obiceiurile şi tradiţiile ce formează patrimoniul cultural, al întregului neam Românesc (1931) ... Cosmopolitismul, moda şi sărăcia le distrug.” Gheorghe Vornicu - “Maramureşul şi Muzeul etnografic al Maramureşului”

Scopul lucrării de faţă este poate o utopie, dar dorim ca localnicii sa se mândrească dacă ştiu “cum făceau bătrânii” , sau şi mai simplu, dacă ştiu “cum SE FACE !”, atunci când îşi construiesc o casă, când croiesc o bluză, sau când fac o mămăliga.

“... ţăranii, care sunt pentru nevoile lor şi cei mai buni arhitecţi. La ei tradiţia locuinţei individuale e ancestrală şi nu admite discuţie. Tehnica lor de construcţie a trecut prin toate fazele de experienţă. Din materiale, adesea nu prea durabile şi usoare, ţăranul construieşte totuşi un tip unitar de casă cu mii de variante, care nu sunt niciodată monotone şi nici nu au aspect de improvizaţie. Ţăranul are un simţ aparte al spaţiului şi îşi potriveşte casa întocmai după nevoile sale materiale şi spirituale. Ţăranul îşi adaptează casa climei şi materialelor locale. …...Satul românesc în programele de reconstrucţie trebuie lăsat tradiţiei sale şi ajutat în ameliorarea şi perfecţionarea formelor ancestrale. În regiunile bogate sau în cele unde materialele de construcţie sunt bune şi ieftine, s-a văzut în ce grad de frumuseţe şi de civilizaţie poate ajunge o casă de ţăran român. Nu numai fiindcă e frumoasă şi plină de pitoresc trebuie apărată arhitectura ţăranească, dar mai ales fiindcă ea corespunde întocmai dorinţei şi aspiraţiilor celor ce o fac. Ţăranii au rezolvat problema arhitecturii lor.” G.M.Cantacuzino - “Despre o estetică a reconstrucţiei”, Ed. Paideia, Bucureşti 2001, p.15

Nu dorim ca modul de viaţă arhaic să fie perpetuat - cine se mai lipseşte, în mod intenţionat, de confortul unei case încălzite uniform, de confortul unei băi şi a unei bucătării bine dotate, de camere luminoase? Dar nu dorim nici sa vedem case butucănoase, colorate ţipător, care domina împrejurimile şi vecinii, ci dorim să vedem case cochete, bine proporţionate, şi în special bine integrate în peisaj, şi case care transmit câte ceva din memoria strămoşilor.

“Este evident faptul că timpul nu poate fi oprit în loc şi oamenii nu pot fi obligaţi să existe şi să gândească ca acum o sută de ani. Evoluţia umană este vizibilă şi în continuă mişcare. Mai mult decât atât, emigrările tinerilor spre oraşe sau spre alte medii transformă aceste sate în enclave de bătrâni, unde mai rămân şi câţiva conservatori, sau cei care nu au puterea de a înfrunta alte realităţi. Cei care încă mai păstrează viaţa la sat cu adevarat sunt oamenii care fac parte din patrimoniul uman actual. Ce se va întampla în momentul în care ei vor dispare încetul cu încetul? Ţăranii sunt cei care menţin starea lucrurilor aşa cum o găsim azi. Evoluţia umanităţii provoacă mutaţii ce nu mai pot fi recuperate în timp. Ceea ce sunt ei azi, şi modul lor de existenţă, rar întâlnit la ora actuală în lume, stă sub semnul obişnuinţei şi a inconştienţei faptelor “aşa trebuie să fie şi aşa trebuie să se întâmple. Ei au alte repere şi nu sunt conştienţi că păstrarea acestor tradiţii şi transmiterea lor înseamnă tocmai identitatea lor. Tocmai de aceea, aspectul cel mai dificil al proiectului de patrimonializare constă în conştientizarea de către săteni a valorii culturii lor. Păstrarea acesteia nu se poate face decât în aceste condiţii în care ţăranii percep ceea ce deţin, ca fiind valoarea ce trebuie conservată pentru a lăsa urmele culturii locale.” Laura Ghinea - “Noile modele. Maramureş între ficţiune şi realitate”, p. 294

Se face multă vâlvă pe tema energiilor neconvenţionale, a diminuării utilizării materialelor energofage, a studierii ecologiei, a tendinţelor “verzi” - şi iată că tradiţia ne pune la dispoziţie o sumedenie de mijloace de a ne încadra în aceste tendinţe, şi de a răspunde mediului înconjurător cu mijloace prietenoase.

“În fond, chiar dacă nu se spune, astăzi asistăm la lupta între consumism şi dezvoltare durabilă, luptă care, în privinţa resurselor de hrană şi a unui segment din construcţii, se duce în mediul rural ... în timp ce produsul tradiţional este în mod esenţial localizat (prin aceasta rezultând diversitate şi caracter pregnant), recurge la tehnici şi materiale naturale, simple, ieftine, sigure, sănătoase, utilizate şi conformate obiectiv, este într-un perfect echilibru între permenenţă şi dinamică ponderată, este autonom şi durabil; produsul prezentului şi viitorului prefigurat este uniformizat (standardizat) la scară mondială, lipsit de definiţie, bazat pe tehnici artificiale, complicate, consumatoare mari de energie şi bani, riscante, prea des dovedite nesigure sau chiar periculoase, are o dinamică exagerată (necorelată cu dinamica mentalului sau fizicului colectiv sau individual), este complet dependent de piaţa materialelor şi tehnologiilor, este capricios (subiectiv) si efemer, captiv al consumismului. Altfel spus, din ce se observă până în prezent, ceea ce tradiţional se obţinea simplu, firesc, acoperind optim şi pe termen lung necesităţile reale ale individului şi grupului, respectiv, astăzi se obţine complicat, costisitor şi perisabil, într-o dependenţă alarmantă de parametri străini şi agresivi, cum sunt profitul cu orice preţ, publicitatea, sistemele de standardizare, tehnologia ca element în sine. Cea mai bună imagine a efectelor diferite se poate obţine comparând gospodăria tradiţională care producea reziduuri neglijabile şi reciclabile şi gospodăria modernă care produce munţi de gunoaie.”

“... un răspuns sintetic întrebării generice … care ar putea suna astfel: tradiţie pentru supravieţuire”

Revista URBANISMUL nr.2/2009 - T. O. Gheorghiu, extras din articolul “Arhitectura tradiţională rurală? La ce bun?”